Foc străin pe altarul Domnului!

                                          Levitic 10:1-2

            „Fiii lui Aaron, Nadab și Abihu, și-au luat fiecare cădelnița, au pus foc în ea, și au pus tămâie pe foc; și au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise.

            Atunci a ieșit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit și au murit înaintea Domnului.”

         Textul Biblic ne relatează moartea tragică a celor doi fii ai lui Aaron, mistuiți de flăcările lui Dumnezeu pentru aducerea de „foc străin” pe altarul Domnului. Însă au fost pedepsiți pe loc, nu numai pentru faptul că au adus „foc străin”, ci și pentru faptul că au făcut lucrarea de tămâiere fără să le fi poruncit Dumnezeu, ca o pildă pentru cei ce fac lucrul acesta dintr-o râvnă deșartă, dintr-o pornire firească a inimii lor.

            Aceasta este o avertizare dată de către Domnul Dumnezeu și arată faptul că nimeni nu trebuie să vină fără ascultare și fără sfințenie înaintea Lui, indiferent ce titlu poartă, din ce familie face parte. Nadab și Abihu erau fiii marelui preot, Aaron și fiii lui erau unși preoți pentru Dumnezeu; totuși au fost pedepsiți pentru nesăbuința lor.

            Ei au săvârșit un mare păcat înaintea Domnului Dumnezeu prin faptul că au luat foc din altă sursă decât cea hotărâtă de Dumnezeu și l-au pus în candele într-un mod în care nu le era poruncit, făcându-se astfel urâți înaintea Lui. Au împrumutat obiceiuri păgâne de la neamurile care ieșiseră din Egipt împreună cu poporul Domnului, ignorând în felul acesta porunca și adevărata închinare înaintea Dumnezeului viu.

„Fiii lui Aaron, Nadab și Abihu, și-au luat fiecare cădelnița, au pus foc în ea, și au pus tămâie pe foc; și au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise.”

         Este adevărat că focul luminează în noapte, dar în același timp și mistuie. Când Domnul Dumnezeu cere un foc sfânt pe altar, nimeni nu are voie să ia din ceea ce este al lumii, pentru că oricare alt foc adus înaintea Domnului devine periculos.

         Nadab și Abihu, fiii lui Aaron, au înțeles prea târziu că nu orice foc este bine primit înaintea lui Dumnezeu.

           Adus lucrul acesta în zilele noastre, putem să spunem că foarte mulți închinători aduc foc străin la altarul Domnului, prin faptul că iau din ceea ce este al lumii (ritmuri, practici, obiceiuri, sărbători lumești, citate din mari împotrivitori ai Scripturilor, așa ziși părinți spirituali), lucruri care multora li se par frumoase, le gâdilă firea, dar sunt urâciuni înaintea lui Dumnezeu.

         Toate acestea sunt comparabile cu faptele celor doi, și de ce nu, cu jertfa adusă de Cain, fiul lui Adam, spre care Dumnezeu din cer nu a privit cu plăcere, dimpotrivă, a respins-o ca nepotrivită cu slava Sa. Geneza 4:4b-5a: „Domnul a privit cu plăcere spre Abel și spre jertfa lui, … dar spre Cain și spre jertfa lui n-a privit cu plăcere.”

         Dumnezeu nu primește orice foc pe altar. El caută flacăra autentică a unei inimi sincere, credincioase, nu o închinare superficială.

          Nadab și Abihu au adus foc străin și Domnul le-a răspuns tot prin foc, dar nu cu un foc care curăță zgura inimii, nu cu un foc care sfințește și nu cu un foc care dă putere de slujire în adevăr, ci cu un foc care omoară, care pedepsește.

      Când cineva aude despre „focul” lui Dumnezeu, ar trebui să se înfioare din toate încheieturile și să se îngrozească, pentru că focul reprezintă pedeapsa veșnică pentru cei neascultători și necredincioși.

            Apocalipsa 20:15: „Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții (cartea celor mântuiți), a fost aruncat în iazul de foc.”

            Preoția, ca și pastorația, sau oricare altă slujbă făcută în Numele Domnului, implică o mare responsabilitate în manifestare și, de asemenea, implică ascultare de poruncile lui Dumnezeu și sfințire necondiționată, fără de care Domnul Dumnezeu nu primește jertfa.

            Orice slujbă făcută într-un alt chip decât acela poruncit de Dumnezeu este socotită ca fiind „foc străin”; și dacă astăzi Domnul Dumnezeu nu mai trimite flacăra cerului să mistuie închinătorii care nu respectă canoanele Scripturii, aducând „foc străin” pe altar, nu înseamnă că El acceptă lucrarea…

            În îndelunga Lui răbdare, Domnul Dumnezeu așteaptă ca oamenii să-și vină în fire și să se pocăiască de toate faptele lor rele.

            Închinarea înaintea Domnului fără dragoste sinceră, fără dorința de a-I face plăcere Lui, fără dorința de a-L înălța și de a-L binecuvânta pe Mântuitorul, poate fi socotită „foc străin” adus pe altar, pentru că nu omul trebuie să fie înălțat, ci Domnul Isus Cristos.

            Nimeni nu trebuie să se înșele, pentru că închinarea compromisă printr-un foc ce nu vine de la Duhul Sfânt stinge adevărata prezență a lui Dumnezeu în viața bisericii, în viața credincioșilor.

            În zilele noastre se aduce atât de ușor foc străin pe altarul lui Dumnezeu, prin faptul că se transformă închinarea adevărată într-un ritual lumesc și într-un „spectacol” care, împreună, golesc inimile de Dumnezeu; la fel este când în loc să Îl înălțăm pe Domnul, căutăm să satisfacem firea din om.

            Nimeni nu trebuie să facă vreo slujbă la altarul lui Dumnezeu după bunul lui plac, nici după interesele sale, ci doar călăuzit de Duhul Domnului care niciodată nu greșește.

            Așa găsim scris în Faptele Apostolilor 15:28, unde apostolii I-au dat întâietate Duhului Sfânt în toate deciziile și în toate lucrările pe care aveau de îndeplinit înaintea Domnului, : „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt și nouă…” Aceasta trebuie să fie ordinea în orice lucrare făcută înaintea lui Dumnezeu. Mai întâi sfatul și călăuzirea Duhului Sfânt și apoi voința lucrătorului.

            Focul plăcut lui Dumnezeu este cel pe care L-a trimis din cer la Cincizecime, peste cei o sută douăzeci adunați în camera de sus la rugăciune, așteptând făgăduința Domnului Isus. Acest foc venit prin Duhul Sfânt este focul sacru al lui Dumnezeu, care lucrează spre curățire și sfințire.

         Fapte 2:2-3: „Deodată, a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic și a umplut toată casa unde ședeau ei. Niște limbi ca de foc au fost văzute împărțindu-se printre ei și s-au așezat câte un pe fiecare din ei.”

         Focul Duhului Sfânt este adevăratul foc care trebuie să ardă necurmat în candela inimii fiecărui credincios, pentru că, dacă acest foc se stinge, nu rămâne nimic altceva, decât „întuneric”, și satan are grijă să aprindă un alt foc, care omoară încet, dar sigur. De aceea, apostolul Pavel atrage atenția spunând în 1 Tesaloniceni 5:19: „Nu stingeți Duhul!”